I. Introducere
Relieful fluviatil este relieful creat de apele curgatoare. Actiunea apelor curgătoare este deosebit de însemnată atât datorită faptului ca acestea sunt prezente pretutindeni pe suprafaţa uscatului cât şi puterii lor în transformarea reliefului. Două dintre cele trei procese prin care actionează (eroziunea şi acumularea) crează forme de relief negative şi pozitive cu extensiuni variabile, cel de-al treilea – transportul, are un rol esential în evacuarea materialelor produse prin eroziune sau a celor rezultate prin alte procese şi ajunse în albia râurilor (ex. Alunecări de teren, prăbuşiri). Deşi formele de relief sunt legate strict de un anumit proces, totuşi realizarea şi mai ales fizionomia lor în orice moment este rezultatul corelării acţiunii celor trei procese specifice fluviaţiei, dar şi altora care se manifestă în regiunile limitrofe albiei râurilor (prăbuşirea malurilor, alunecări, excavaţii sau barări, nivelări antropice). Aceste legături se înfăptuiesc în sistem (impune unitatea acestuia), iar complexitatea lor reflectă în caracteristicile formelor rezultate. Frecvent formele de relief se separă în doua grupe în funcţie de procesul dominant care le-a creat. (Ielenicz M., 2000).
II. Istoricul cercetarii
Urmărite la început pe baza scarii eustatice, Deperet, terasele rîurilor din România sunt studiate dupa 1930, in urma indrumarilor teoretice aparute in literatura noastra de specialitate (C. Brătescu, 1936; V. Mihăilescu, 1937, 1947) – direct pe teren, prin analize integrale pe bazine sau pe sectoare de bazine fluviatile.
Incă din 1930-1938 relevându-se existenţa teraselor epirogenetice, alături de cele eustatice, în unele parţi ale Subcarpaţilor, cercetarile erau orientate spre analiza regională a acstor forme de teren si spre raportarea lor la factorii genetici locali (mişcări strofice, variaţii climatice, eustatism climatic, condiţii litologice, structurale, etc.).
De cel puţin 30 de ani cercetarea analitică a teraselor fluviatile intră în preocuparile catedrelor universitare de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi şi din 1944 ale I.G.G.. Au fost publicate în acest interval de timp rezultatele cercetarilor asupra teraselor: Someşului, ale unor văi care străbat Piemontul Getic, al Ialomiţei, Prahovei, Doftanei, Teleajenului, Buzaului, Putnei, Trotuşului, Bârladului, Prutului (N. Popp, 1938, P. Coteţ, 1957; V. Gârbacea, 1957, Al. Savu, 1965; I sârcu, 1956). Pe baza acestor date si a celor publicate pot fi sintetizate cunostinţele actuale asupra teraselor fluviatile din ţara noastra (număr, repartiţie, extensiune si grad de conservare, altitudine relativă, structură, geneză, vârsta).
Emm. De Martonne vorbea de cel putin doua terase in Carpaţii Meridionali şi ai Curburii, mai dezvoltate insă în Subcarpaţi.
Ultimele cercetari mai migăloase pe văile din Transilvania, din Oltenia si Muntenia, din Moldova, au relevat preyenţa a 6-8 terase cuaternare intre 4 şi 140m. (Vintilă M., 1969).
III. Formele de relief create de eroziune:
1 Albia minoră
2 Albia majoră (Lunca)
3 Terasele fluviatile
4 Versanţii
5 Glacisurile şi pedimentele
6 Văile
1. Albia Minoră reprezintă spaţiul pe care se realizează scurgerea râului la nivele medii. Dimensiunile ei sunt dependente îndeosebi de debitul râului, de rocile in care este tăiată de unitatea de relief majoră în care se dezvoltă, de panta generală. Albia este încadrată de maluri, unele fiind abrupte, au înălţime de până la 1,5m şi sunt afectate de procese de eroziune laterală ale curentului de apă principal; opus lor sunt malurile domoale cu pantă lină unde frecvent se petrec acumulări de nisip, pietriş, întrucât viteza apei este redusă. Patul albiei incadrat de maluri nu este uniform; sectorul cel mai jos care se află in vecinătatea malului abrupt poarta numele de talveg şi este rezultatul producerii eroziunii liniare si regresive. În planul albiei, talvegul se va situa alternativ când lângă malul drept când lângă cel stâng, dar în vecinătatea concavităţii buclelor de meandre.
În albie mai există praguri frecvent determinate de prezenţa unor straturi de roci, cu duritate
mare, praguri acumulative în spatele unor stânci prăbuşite, forme de acumulare (ostrove, plăji) care au dimensiuni variate, unele sunt emerse iar altele submerse (bancuri de nisip, pietriş).
Meandrele. Rar şi numai pe distanţe mici, albia are o desfăşurare liniară. Frecvent ea prezintă un aspect ondulat, cu bucle dezvoltate spre stânga sau dreapta. Aceste bucle poartă numele de meandre si sunt o consecinţa a dinamicii cursului de apă.
În functie de panta generală a albiei, meandrele vor fi simetrice (pante mici) şi asimetrice (la pante mari). Prin eroziune în malurile concave meandrele vor evolua deplasându-se lateral si spre aval lărgind treptat spaţiul pe care se realizează şi care poartă umele de pat de meandre.
Tipuri de meandre:
· Meandre divergente sau libere – apartin râurilor care străbat regiuni de câmpie
depresiuni întinse, unde panta generală a reliefului este redusă. Ele au o desfasurare largă şi cunosc frecvente modificari prin autocaptare (ex. meandrele Siretului in câmpie).
· Meandre libere compuse – la unele râuri, albiile descriu o dublă meandrare, adică pe fundul unor bucle mai mici se înscrie traseul unor bucle mari (ex. la unele râuri mici din Câmpia Transilvaniei).
· Meandre încatuşate – sunt onduleuri care cuprind atât albia, cât şi porţiuni de vale, dezvoltându-se nu numai in plan ci şi pe verticală. Se întalnesc în regiunile muntoase (defileele Jiului, Oltului) de podiş (Lăpuş Covurlui).
· Meandre de vale sau mostenite – la care există o coincidenţă intre desfăşurarea buclata a albiei şi cea a versanţilor vaii.
· Meandre de râu sau autogene – reprezintă o evoluţie ulterioară a meandrelor de vale în regiunile unde rocile nu opun o rezistenţă prea mare la eroziunea laterală. Deci intre cele două desfăşurări de meandre nu există coincidentă.
Studiul meandrelor este însemnat deoarece ele reprezintă reflectarea unui stadiu din evoluţia albiilor râurilor (echilibru dinamic); permit înţelegerea formării si extinderii luncilor (dezvoltarea patului de meandre); prin evoluţie pun în evidenţtă doua tipuri specifice de captări (autocaptarea si captări prin alipire). (Ielenicz M., 2000).
2. Albia Majoră (Lunca)
Luncile reprezintă relieful cel mai tânăr dezvoltat în lungul râurilor. Formarea lor este un
proces care se continuă şi în prezent. Ele însoţesc marile râuri: Dunăre, Prut, Siret, Mureş, dar se întâlnesc şi în lungul unor râuri mai mici din arealele subcarpatice ale dealurilor si campiilor. În raport cu albia minora se desfaşoara cu laţimi deosebite pe ambele parţi sau numai pe una.
· Morfologia luncilor:
În mod obişnuit, luncile rţurilor se lărgesc din amonte spre avale, fie datorită creşterii
bazinului şi implicit a debitului, fie a schimbării litologiei devenită mai favorabilă proceselor de eroziune. Panta medie a luncilor variază între 4-5m pe km in regiunile montane, sub 1.5m pe km in unităţile colinare iar in câmpii coboară sub 0,8m pe km. (Rădoane N. 2002)
În cuprinsul luncilor există forme de relief pozitive si negative:
- grindurile – ca forme de acumulare a pietrişurilor si nisipurilor grosiere in vecinătatea albiilor prezente dar si a unor foste albii; sunt alungite, au lungimi de sute de m, şi înălşimi de până la 10m şi sunt acoperite de vegetaţie.
- popinele – martori de eroziune in foste meandre părăsite; pe unele se practică culturi sau sunt aşezări; au formă rotunjită şi înălţimi de 5 – 10 m.
- conuri de aluviuni – depuse de pâraie sunt torenşi care ajung în luncă; cele extinse şi cu înălţimi mai mari sunt utilizate pentru aşezări.
- trepte de lunca – cele mai înalteau caracter de terasă de luncă fiind folosite agricol şi pentru aşezări.
- diguri – forme de relief pozitive amenajate antropic (din pietriş, argilă) in vecinătatea albiilor minore pentru a feri restul luncii de inundaţii.
- meandre părăsite – care au rezultat prin procese de autocaptare.
- cursuri părăsite – ale râului principal sau ale afluenţilor. Există şi situaţia în care afluenţii, pătrunzând in luncă urmăresc până la varsare albiile părăsite de colector.
- microdepresiuni – cu dimensiuni variabile, unele având lacuri iar altele cu exces de umiditate.
- canale de drenaj sau pentru irigaţii realizate antropic au lungimi de sute de m sau chiar km şi adâncimi de 1-3m. (Ielenicz M., 2000).
Cele mai dezvoltate lunci se întâlnesc la marile artere hidrografice: Dunăre, Prut, Siret, Olt, Jiu, Mureş, Someş, precum si la raurile mai mici care traversează Câmpia Română sau Câmpia Banato-Crişană. Cât priveşte lăţimea luncilor ea oscilează foarte mult în lungul râurilor. Cele mai înguste lunci se întâlnesc în sectorul montan al râurilor (Jiu, Lotru, Buzău, Bistriţa, Someş) unde deregulă nu depăşesc câţiva zeci de metrii, mai rar câteva sute de metrii. În acest sens, se remarcă inexistenţa luncilor in sectoare, de chei si defilee (Defileul Jiului, Defileul Mureşului, Cheile Bicazului, Cheile Olteţului).
Profilul transversal al luncilor este uşor bombat în apropierea albiei minore, datorită acumulărilor mai mari de materiale acumulate în timpul reversării apelor. Luncile râurilor din Podişul Moldovei de la Est de siret cunosc o aluvionare intentsă, prin aportul de material intrat din domeniul versanţilor care depăşeşte puterea de transport a râurilor.
· Alcătuirea luncilor: grosimea depozitelor care intră în alcătuirea luncilor,
variază de la 1 – 2 m pană la 5 – 10 m. La marile artere hidrografice, în sectoarele de subsidenţă, grosimea depozitelor poate atinge sau chiar depăşi 20 m (Siret). În cadrul acestor depozite se pot diferenţia doua orizonturi: unul bazal, cu o grosime de 1 – 5 m, format din materiale mai grosiere su altul superior nisipos sau nisipo – argilos. (Rădoane N. 2002).
· Vârsta luncilor: a fost determinată prin analize sporopolenice, pe baza fosilelor
identificate, a urmelor de cultură materială. Luncile din spaţiul carpatic si cel subcarpatic sunt mai vechi; aluvionarea s-a realizat in timpul tardiglaciarului şi holocenului inferior. Pentru depoyitele de lunca din podişiri si câmpii s-a determinat vârsta atlantic-subboreal.
Lunca Dunarii este cea mai extinsă şi mai complexă dintre luncile din ţara noastră. De la Baziaş şi până la Lunca Dunării îmbracă aspecte variate devenind tot mai uniformă pe masura apropierii de vărsare. În defileu, lunca se dezvoltă doar în cadrul bazinelor, posibilităţile de lărgire ale văii fiind foarte limitate. Între Drobeta Turnu Severin şi Călăraşi lunca se lărgeşte treptat pe măsura înaintării spre est. Între Călăraşi si Brăila fluviul este însoţit de o luncă extinsă 15 – 20 mk lăţime. De la Brăila până la primul ceatal, lunca are o lăţime de 5 – 10 km având o dezvoltare bilaterală. În sectorul deltei, încadrat de cele 3 braţe principale, lunca a rezultat în urma acţiunii combinate a doi factori morfogenetici: fluvial si marin.
Lunca Mureşului, Oltului, Someşului şi Jiului prezintă caractere complexe întrucât aceste râuri traversează unităţi morfostructurale complexe.
Lunca Siretului si Prutului desfăşurându-se în zone de podiş pe cea mai mare lungime, şi mai puţin în câmpie prezintă o pantă medie cu valori reduse, sub 1m/km pe Siret. (Rodica Munteanu, 2001).
3. ,,Terasele sunt forme de relief cu aspect de treptă, foarte alungită desfăşurată
fragmentar în lungul unei văi şi care la origine a funcţionat ca una din albiile majore ale râului,,(Gr. Posea şi colab.,1970). Formarea lor este atribuită atât eroziunii laterale cât şi celei liniare , procese determinate de modificările de pantă şi oscilaţiilor debitelor lichid si solid ce au avut loc pe văi, îndeosebi în cuaternar.
Desfaşurarea şi dimensiunile variază în funcţie de generaţia de văi, de unităţile de relief în care se află. Au extensiune în regiunile de dealuri, podiş, şi sunt mai reduse în munţi, îndeosebi în subunităţile alcătuite de roci dure. Sunt mai numeroase şi au dezvoltare în lungul râurilor principale, caracteristici care scad pe măsura trecerii la generaţii de afluenţi tot mai noi (ex. pe Olt sunt 8 terase, pe Olteţ sunt 5 terase, iar pe afluenţii acestuia 1 – 3 terase).
Morfologic la orice terasă se separă doua suprafeţe: una orizontală numită podul terasei care reprezintă o luncă veche şi o suprafaţă înclinată (uneori verticală) care formează fruntea terasei, ea rezultând prin adâncirea râului în luncă. Linia care se află la îmbinarea celor două suprafeţe poartă numele de muchia terasei, iar cea care este situată la racordul podului cu forma de relief superioară constituie ţâţâna terasei. (Ielenicz M. 2000)
La râurile care străbat aria carpatică şi subcarpatică depozitele aluvionare care intră în alcătuirea teraselor, sunt predominant de tipul bolovănişurilor şi al pietrişurilor grosiere. La cele din podişuri si dealuri domină pietrişurile şi nisipurile iar în câmpie nisipurile şi mai rar nisipuri mărunte şi intercalaţii de luturi nisipoase. (Rădoane N. 2002).
Structura: se disting 3 situaţii:
· Terase aluviate la care se separă un strat de aluviuni cu o grosime de 1 – 5 m şi
roca în loc, între ele fiind vechiul pat al albiei.
· Terase în roca la care lipsesc aluviunile, podul terasei corespunzţnd patului
albiei.
· Terase aluvionare ce au panza groasă de aluviuni în care ulterior râul s-a adâncit. Există doua subtipuri:
- terase imbucate (succesiunea fazelor evolutive este adâncirea râului, aluvionare foarte bogată)
- terase rezemate (succesiunea fazelor este adâncirea râului aluvionară puternică, urmată de adâncirea râului în pânză pănă la baza ei). (Ielenicz M., 2000).
Terasele râurilor din partea de Est:
· Terasele Prutului formează un sistem de 7 nivele cu înălţime relativă până la 140 – 150 m. Terasele au o dezvoltare generală constantă, care s-a observat şi la afluenţii principali din Câmpia Moldovei.
· Siretul prezintă un sistem mai variat. Cele 12 nivele cu altitudine relativă până la 200 m; apar fragmentări pe stânga dar pe dreapta sunt continui până în aval de confluenţa Trotuşului. În aval de Mărăşeşti terasele dispar, pierzându-se în Câmpia Piemontană sau se afundă în Câmpia Siretului Inferior.
· Între afluenţii Siretului, Bistriţa este considerată ca având cel mai dezvoltat şi complet sistem de terase.
· Bârladul reprezintă un alt afluent important al Siretului. Prezintă 6-7 nivele de terase cu altitudine relativă pana la 190 m.
- terase rezemate (succesiunea fazelor este adâncirea râului aluvionară puternică, urmată de adâncirea râului în pânză pănă la baza ei). (Ielenicz M., 2000).
Terasele râurilor din partea de Nord – Est a Câmpiei Române:
· Sectorul montan, cu dezvoltarea fragmentară a unor terase inferioare.
· Sectorul subcarpatic cu terase bine reprezentate dar cu unele deformări tectonice.
· Sectorul de Câmpie unde se remarcă dispariţia totală a teraselor şi afundarea lor sub depozitele câmpiei.
· Argeşul este ca si Dâmboviţa, însoţit în zona subcarpatică de terase bine reprezentate (7 – 9 terase).
Râurile din partea de sud a ţării:
· Jiul şi Oltul sunt însoţite, de serii de terase bine dezvoltate (7 -9 terase) în sectoarele montane si subcarpatice dar care se reduc ca numar pe masura apropierii de Dunăre.
· În defileu, Oltul păstrează numai fragmente din terasele superioare si cele inferioare.
Râurile din Vestul ţării:
· Prezintă în cursul mijlociu 8 -9 terase, iar la trecerea spre câmpie se reduc până dispar în zona de subsidenţă.
· În Podişul Transilvaniei, situaţia este diferită de la un râu la altul. Mureşul si Someşul ajung la 8 – 9 nivele de terase.
Râurile dobrogene au un numar redus de terase (10 – 15 m pana la 50 – 60 m).
Terasele Dunării:
· Dunărea are sistemul de terase cel mai extins. În defileul de la Porţile de Fier exista 8 terase. Dacă în vestul Olteniei există 8 terase până la Deznăţui, în aval până la Jiu exista 7 – 8 terase. În continuare există numai 6 nivele care ajung fragmentar până la Argeş. Aici se constată pierderea a trei nivele. Terasa inferioară se poate observa până la valea Călmăţuilui de unde se confundă cu valea brăilei.
Vârsta teraselor:
În ultimii 20 – 25 de ani s-a ajuns la concluzia că toate terasele s-au format din Villafranchian până în holocen, iar diferenţierile locale şi regionale sunt datorate mişcărilor neotectonice mergându-se până la propunerea unei scheme, din care rezultă că: terasele cu înălţime peste 115 – 120 m ar aparţine Pleistocenului inferior; cele cu înălţime intre 60 – 115 m Pleistocenului Mediu; terasele cuprinse între altitudine 65 – 60 m până la 40 m corespund ca vârstă Mindel şi Mindel-Riss iar cele sub 40 m ar fi Wurmiene.
4. Versanţii reprezintă suprafeţele înclinate din alcătuirea reliefului.
În funţie de agentul care le-a dat naştere şi de modul de evoluţie sunt si caracteristicile lor de unde şi deosebirea mai multor tipuri:
ul versanţilor care depăşeşte puterea de transport a râurilor.
· Versanţii de vale sunt suprafeţele create prin acţiunea de adâncire a râurilor, torenţilor. Aceşti versanţi constituie primul component, adică cel mai vechi în alcătuirea văii. Au lungime mare, înclinări variate, o forma convexă, concavă, dreaptă, care se modifică continuu dar în ritmuri diferite de o multitudine de factori.
· Versanţii de interfluviu alcătuiesc pantele înclinate care fac racordul între platourile interfluviilor sau linia de creastă cu diferite trepte ale culmilor secundare.
· Versanţii impuşi de acţiunea agenţilor interni. Mişcarile tectonice şi vulcanismul sunt cele care determină în timp versanţi cu caracteristici specifice.
· Versanţii maritimi sunt în strânsă dependenţă de acţiunea apei marii, oceanelor. Se separă versanţii în lungul ţărmului înalt, versanţi înalţi şi versanţi submerşi între diferite suprafeţe cvasi-orizontale.
· La scara locală se adaugă Versanţii glaciari, creaţi pin eroziunea gheţarilor în circurile şi văile glaciare (în jurul nunantakurilor), antropici (cei de natură petrografică). (Ielenicz M., 2000).
5.Pedimentele si glacisurile
Glacisurile reprezintă forme de relief cu pantă redusă, uşor înclinată care mărgineşte un abrupt sau un versant.
Pediment suprafaţa de eroziune, uşor înclinată şi dezvoltată pe roci dure. (Ielenicz M., 2000).
6.Văile sunt forme de relief negative rezultate preponderent prin acţiunea apelor curgătoare. Văile au doua elemente comune: albia râului şi versanţii care o încadrează. În funcţie de stadiul de evoluţie la acestea se adaugă lunca, terasele, glacisurile şi unele trepte înguste situate la partea superioară a versanţilor şi care deregulă reprezintă marturii ale modelării celei mai vechi.
Tipuri de văi:
- După fizionomie sunt:
- văi simetrice (ex. cele dezvoltate în structura orizontală sau în aceeaşi rocă – calcare, loess)
- văi asimetrice – unele văi formate în structură monoclinală (ex. Argeşul in aval de Piteşti), fie împingerii exercitate de un număr mare de afluenţi cu debit mare (Siretul împins spre Est de Suceava).
- văi înguste – specifice la începutul evoluţiei sau secţionate în roci dure (ex. calcarele) ori realizate în unităţi de relief care suferă ridicări.
- chei – sunt văi inguste create în calcare la care versanţii foarte ţnclinaţi, uneori abrupţi se termină într-o albie strâmtă cu praguri.
- defilee – vale pe ansamblu îngustă cu versanţi povârniţi dar la care se pot separa porţiuni foarte înguste ce alternează cu bazinete depresionare în care sunt terase cu aşezari.
- canioane – sunt defilee foarte lungi, cu versanţi abrupţi ce au înălţimi de sute sau chiar 1000 m cu numeroase praguri impuse de roci mai dure sau de structură.
- văile largi – au lăţimea variabilă în funţie de stadiul de evoluţie, rocă, unitatea de relief în care se află, munte, deal, câmpie.
- După stadiul de evoluţie: în accepţiunea concepţiei lui W. M. Davis se separă:
- văi tinere – corespund inceputului adâncirii râului, sunt înguste, versanţii sunt povârniţi; se află frecvent fie în regiunile muntoase, în podişurile înalte, fie în bazinele de recepţie ale râurilor mari.
- văi mature – sunt largi, albia este încadrată de o luncă extinsă, versanţii prezintă înclinări moderate, râurile se află la profilil de echilibru.
- văi in stadiul de bătrâneţe – albia si lunca se continuă lateral prin versanţi aproape aplatizaţi cu formă larg concavă aflaţi în stadiul de echilibru; relieful regiunii în care se afla aceste văi este redus la o câmpie de eroziune – peneplenă; este un stadiu extrem de rar de atins.
- văi policiclice (în cadrul lor sunt elemente ce indică mai multe faze de evoluţie aparţinând unor cicluri care s-au succedat, dar care s-au manifestat în întregime, de cele mai multe ori fiind întrerupte de ridicări neotectonice sau de modificări climatice de esenţă în stadiul de maturitate).
- După unităţile naturale în care se desfăşoară sunt:
- văi în munţi – sunt înguste, versanţi cu pantă mare, praguri în albie.
- în dealuri – largi versanţi cu pantă mai mică, terase, lunci.
- în câmpie – foarte largi cu albii meandrate şi lunci, mai rar cu terase.
Văile din Romania prezintă câteva particularităţi şi anume:
- sunt carpatice pentru ca îşi au, în majoritatea lor izvoarele in Munţii Carpaţi;
- sunt dunarene întrucât sunt tributare, direct sau indirect, Dunării; fac excepţie râurile din Estul Dobrogei care se varsă in mare;
- în interiorul Depresiunii Transilvaniei reţeaua de văi are o dispoziţie radiar-convergentă;
- la exteriorul arcului carpatic văile au, in general o orientare radiar-divergentă;
Reţeaua de vui din România, în aspectul său actual, este relativ nouă, in principal cuaternară. Reţeaua hidrgrafică s-a format progresiv, in etape, concomitent cu apariţia treptelor de relief. In evoluţia reţelei hidrografice de pe teritoriul României au fost separate 4 etape:
- etapa pediplenei carpatice în prima etapă au fost identificate urme de văi in Munţii Bihor, Munţii Almajului ( Rudăria si Răchita ) , si in Carpaţii Meridionali.
- etapa suprafeţelor medii şi de bordura în a doua etapă se formează actualele văi din zona de munte.
- etapa piemontană si a nivelurilor din dealuri în a treia etapă se formează văi transversale din Carpaţii Meridionali, Munţii Banatului si Munţii Apuseni.
- etapa râurilor câmpiilor s-a format în cuaternar şi mai ales în postvillafranchian râurile se adâncesc puternic, reţeaua hidrografică se adaptează la structura subcarpaţilor, iar în piemonturi apare şi o reţea autohtonă. (Ielenicz M., 2000).
Au fost emise o serie de ipoteze cu privire la modul de formare cât şi la timpul când s-au format văile transversale din România. Încă de la început, s-au conturat trei moduri de explicare a formării acestor văi: adâncirea antecedentă, instalarea râurilor în lungul unor falii şi captarea.
Defileul Dunării constituie valea transversală care a facut obiectul a numeroase cercetări şi discuţii. A. Penck, 1891 este primul care formulează o părere cu privire la formarea defileului de la Porţile de Fier – adâncirea antecedentă. Teza formulată de A. Penck a fost reluată şi susţinută mai tarziu de Emmanuel de Martonn. Susţine pentru început ipoteza captării, pentru ca să revină la cea a revărsării Lacului Panonic în urma înălţării nivelului acestuia. G. Vâlsan se pronunţă pentru ipoteza captării Lacului Panonic prin intermediul Cernei dar de-a lungul unei văi de trecere de mai înainte pregatită. (Rodica Munteanu, 2001).
IV. Concluzii
Studiul luncilor are o dublă însemnătate – ştiinţifică (ele reprezintă o treaptă de relief care reflectă un stadiu din evoluţia văii: analiza componentelor relevă relaţii dinamice) şi practică (sunt terenuri ce pot capta utilizări adecvate fertilităţii solului , gradului de umezire, pentru piscicultură, exploatări forestiere, exploatarea nisipului, balastrului, argilei, pe treptele mai înalte se realizează unele culturi agricole, se pot amenaja drumuri şi chiar gospodări).
Folosirea luncilor implică pe de o parte stabilirea corectă a potenţialului suprafeţelor ce o alcătuiesc iar pe de alta măsuri de protejare la inundaţii, a spaţiilor folosite, inclusiv a aşezărilor limitrofe (diguri, canale) întrucât reprezintă sectoare joase situate în vecinătatea albiilor.
Terasele constituie trepte create de râu prin procese de eroziune, la care uneori se adaugă o aluvionare intensă. Ca urmare, ele sunt elemente de bază în reconstituirea evoluţiei reliefului în cuaternar. Ele se află în jumatatea inferioară a văii, având o utlizare deosebită. Astfel podurile datorită netezirii şi prezenţei apei în pânza de aluviuni sunt folosite pentru aşezări şi culturi. Pe ele se desfăşoara o bună parte din reţeaua de drumuri; pietrişurile şi nisipurile sunt materiale de construcţie. (Ielenicz M., 2000).
http://ro.wikipedia.org/wiki/Relief_litoralhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Defileul_Oltului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu