Situată în sud-estul ţării, Marea Neagră, prin litoralul ei, formează pe o distanţă de 245 km, frontiera
României. Acest bazin acvatic a jucat în toate timpurile un rol economic deosebit în istoria poporului român.
Numele acestei mări a suferit, de-a lungul istoriei, câteva metamorfoze. Geţii şi sciţii o vedeau ca pe o stihie neînţeleasă, motiv pentru care îi spuneau Ahşaena (mohorâtă, neagră).
Grecii au preluat de la băştinaşi denumirea de Ahşaena, i-au înţeles sensul sumbru şi au transformat numele în Axeinos (neospitalier, neprietenos). Statornicindu-se pe ţărmul Mării neprietenoase (Pontos Axeinos), grecii întemeiază o serie de oraşe, care constituiau adevărate focare de civilizaţie. în aceste condiţii, numele de Pontos Axeinos nu-şi mai avea sensul, fiind schimbat în Pontos Euxinos (Mare ospitalieră), denumire care a dăinuit 12 secole. Marile migraţii de la sfârşitul antichităţii distrug centrele civilizate, numele de Pontos Euxinos se pierde şi se revine la vechea denumire care se impune definitiv - Marea Neagră.
Cuprins între paralelele de 40055’ şi 46032’ latitudine nordică şi între meridianele de 27027’ şi 41042’ longitudine estică, acest bazin intercontinental este alungit pe direcţia est-vest. Lungimea maximă a mării, pe paralela de 42029’ N, între ţărmul golfului Burgas (vest) şi gura râului Ingur (est) este de 1148 km (620 mile) iar lăţimea maximă pe meridiamul de 31012’ E atinge 606 km. Gâtuirea bazinului în partea centrală (pe meridianul capului Sarâci) este de 263 km.
La o lungime totală a ţărmului Mării Negre de 4074 km, corespunde o suprafaţă de 462.535 km2. Volumul total de apă este de 537.000 km3, adâncimea maximă de 2245 m iar adâncimea medie de 1282 m.
Marea Neagră face parte din categoria mărilor intercontinentale, comunicând cu Marea Mediterană
prin strâmtoarea Bosfor iar cu Marea Azor prin strâmtoarea Kerci.
Strâmtoarea Bosfor este un şanţ tectonic, cu maluri sinuoase însoţite de numeroase golfuri şi capuri. Lungimea strâmtorii este de 30 km, fundul prezintă numeroase denivelări încât adâncimea variază între
27,5 şi 120 m; lăţimea strâmtorii oscilează între 750 şi 3600 m. în sudul Bosforului se deschide golful
Cornul de Aur, orientat NV-SE, pe malurile căruia este aşezat oraşul Istambul.
Strâmtoarea Kerci, orientată N-S, are o lungime de 41 km iar adâncimea variază între 10 m (la capătul nordic) şi 18 m (la capătul sudic).
Marea Neagră reprezintă un rest al Lacului Pontic desprins din Marea Sarmatică. în cuaternar, mişcările eustatice şi epirogenetice şi respectiv transgresiunile şi regresiunile succesive, au dus la stabilirea de legături alternative cu Marea Caspică sau cu Marea Mediterană. Odată cu holocenul, probabil în urma transgresiunii flandriene, se produce deschiderea definitivă a Bosforului, apele se sărăturează iar comunicarea cu Marea Caspică se întrerupe definitiv.
Suprafaţa de pe care apele continentale se drenează în marea Neagră este de 2.400.734 km2. Aceste ape imprimă acestui bazin acvatic un regim hidrologic, hidrochimic şi hidrobiologic specific, aparte de particularităţile Oceanului Mondial.
Ţărmurile şi relieful submarin
Ţărmurile Mării Negre nu sunt prea crestate, particularitate evidenţiată şi de valoarea coeficientului de sinuozitate (1,79).
Înaintarea uscatului în mare se face sub formă de capuri, între care se deschid golfuri largi (fig. 54). Peninsula cea mai mare este Crimeea, care se leagă de continent printr-un istm îngust (Perekop).
Dintre capurile mai pronunţate care înaintează în mare amintim: Tarhancut, Kerson, Sarâci, Meganom, Ceauda (în peninsula Crimeea), Piţunda, Codor (litoralul caucazian), Eros, Cianu, Bafra, Sinope, Kerempe (litoralul Anatoliei), Koru, Emine, Caliacra, Tuzla, Midia (litoralul vestic).
Golfurile mai importante sunt: Jibrieni, Karakimit, Kalamit, Teodosia, Sinope, Samsun, Burgas, Varna.
Insulele sunt şi ele puţine la număr: Şerpilor, Sacalin, Kefken.
ţărmul românesc al Marii Negre prezintă, din punct de vedere geologic şi morfologic, aspecte diferite. La nord de capul Midia ţărmul este jos, dominante fiind formele acumulative, deltaice; la sud de acest punct ţărmul este înalt, cu faleze a căror altitudine variază între 2 şi 40 m. Râurile care debuşează în mare, la vărsare au fost barate cu cordoane litorale şi transformate în cuvete lacustre.
Lungimea sectorului acumulativ al ţărmului românesc este de 143 km (65 % din lungimea totală a liniei de ţărm). Cordoanele litorale, construite din aluviuni dunărene şi litorale au forme alungite şi se ridică
deasupra nivelului mării cu 1 - 2 m. Acestea sunt supuse periodic acţiunii de abraziune a valurilor şi eroziunii curenţilor. Din cauza acestui proces de modelare, ţărmul acumulativ înregistrează variaţii pe sectoare.
Sectorul de ţărm care înaintează permanent în mare este zona frontală a Deltei Chiliei, care pătrunde în mare cu 80 - 90 cm/an. La sud de Sulina, în zona gârlei împuţită, datorită abraziunii ţărmul a regresat în ultima jumătate de secol cu circa 2000 m (în medie cu 43 m/an).
La sud de Capul Midia, pe 85 km distanţă, se desfăşoară ţărmul înalt, cu faleză, întrerupt de o serie de golfuri larg deschise spre mare. Aici se află limanele maritime Taşaul, Techirghiol, Agigea, Tatlageac, Comorova, Mangalia.
În cadrul relieful bazinului Mării Negre sunt prezente cele trei zone distincte: platforma continentală
(şelful), povârnişul continental (taluzul) şi zona abisală.
Platforma continentală ocupă aproximativ 35 % din suprafaţa cuvetei marine şi se desfăşoară până la adâncimi de 180 - 200 m. Este foarte îngustă în nord, est şi sud şi are o largă dezvoltare la nord-vest de linia care uneşte capul Tarhankut (Crimeea) cu capul Kaliakra (Bulgaria). Hărţile maritime semnalează existenţa unor neregularităţi la suprafaţa şelfului (stânci submerse, albii de râu submerse etc.).
În dreptul ţărmului românesc, platforma continentală are o suprafaţă de 30.000 km2 şi se îngustează de la nord spre sud. în dreptul Deltei Dunării lăţimea selfului este de circa 200 km, în timp ce în sud, în dreptul localităţii Vama Veche este de numai 80 - 90 km. Panta platformei continentale este în sectorul nordic de 1,4 ‰ iar în cel sudic de 2,2 ‰. Pe suprafaţa acesteia se schiţează depresiuni alungite, dispuse perpendicular sau paralel cu linia ţărmului. Aceste depresiuni sunt interpretate ca fiind continuarea submersă a unor văi (Casimcea, Mangalia) care s-au format într-o perioadă când nivelul mării era mai coborât (Gh. Năstase, 1935).
Taluzul (povârnişul continental) se desfăşoară între izobatele de 180 - 200 m (în partea superioară) şi 1000 - 1500 m (în partea inferioară). Panta acestuia variază între 20 ‰ (în nord-est) şi 150 ‰ (în sud- est). Taluzul reprezintă 15% din suprafaţa totală a mării; el este afectat de alunecări, dislocaţii tectonice şi canioane submarine.
Partea centrală a Mării Negre, cu adâncimi mai mari de 1500 m, se prezintă asemeni unui şes. în partea estică a bazinului au fost localizate câteva înălţimi mamelonare pe care S. A. Kovalevski le interpretează ca fiind conuri relicte a unor vulcani de suprafaţă, care după scufundarea Pontidei nu s-au mai manifestat.
Bilanţul hidric depinde de aportul fluvial (346 km3), asigurat în proporţie de 78% de râurile din nord- vest, din care Dunărea are o contribuţie importantă, după care urmează aportul râurilor de pe ţărmul caucazian (12%), de pe ţărmul Anatoliei (7%), de pe ţărmul Crimii şi cel de sud vest (3%).
Precipitaţiile (119 km3) şi evaporaţia (332 km3), componente ale bilanţului hidric reflectă condiţiile climatului temperat - continental, fiind destul de inegale cantitativ.
Circulaţia apelor prin strâmtori determină un schimb de ape, pe de o parte între Marea Neagră şi
Marea Mediterană, iar pe de altă parte între Marea Neagră şi Marea Azov. Acest achimb este estimat la
299 km3 la aport şi 372 km3 la pierderi (E.V. Soliankin 1963).
Temperatura medie anuală ale apelor marine în sectorul românesc al Mării Negre variază în jurul valorii de 12 - 140 C, depăşind cu aproximativ 10 C pe cea a aerului. Valorile medii lunare cele mai ridicate se înregistrează în iulie - august (în august: 23,10 C la Sulina;
22,4 C la Constanţa) iar cele mai scăzute în februarie (1,90 C la Sulina; 2,90 C la Constanţa).
În iernile deosebit de aspre (1928/1929, 1953/1954 ş.a) în golful Odessa şi în zona ţărmului românesc, se formează straturi de gheaţă marginală cu o grosime de circa 20 - 30 cm. Spre centrul bazinului marin apele sunt iarna mai calde, în medie de 6 - 90 C. în iernile blânde temperatura apei nu scade sub 00 nici în zona ţărmului românesc iar fenomenele de îngheţ lipsesc. Absenţa totală a fenomenelor de îngheţ se observă în 30 - 40 de cazuri în decursul a 100 de ani.
Vara temperaturile medii ale apei în zona litorală sunt cu 2 - 30 C mai mari decât în partea centrală a mării. Aceste diferenţe se datorează influenţei uscatului care se încălzeşte mai puternic şi cedează căldură apei din imediata apropiere.
În evoluţia temperaturii apei în zona de ţărm apar şi unele perturbaţii datorate, mai ales, circulaţiei atmosferice. Astfel, vânturile din sectorul vestic şi din cel sudic deplasează apele superficiale spre larg şi spre nord, locul acestora fiind luat de ape mai reci de adâncime. Fenomenul este mai evident în sezonul cald, când la ţărm temperatura apei scade cu 5 până la 100 C sau chiar mai mult.
Repartiţia temperaturii pe verticală în apele Mării Negre prezintă un aspect particular, impus de stratificaţia maselor de apă şi de caracterul de izolare al depresiunii marine.
Iarna temperaturile cresc cu adâncimea. Primăvara, îndeosebi în luna aprilie, apar stratificaţii termice de tip particular, cu caracter tranzitoriu (dichotermie inversă), caracterizate prin prezenţa unui strat intermediar rece situat la adâncimea de 5 - 10 m. Vara temperatura scade cu adâncimea, creându-se stratificaţia termică directă. La adâncimi mai mari de 75 m. temperaturile rămân constante tot timpul anului.
Fenomenele de îngheţ se manifestă numai în zonele litorale din nord şi vest, unde adâncimile sunt mici şi salinitatea redusă.
Gheaţa începe să apară, de regulă, în a doua jumătate a lunii decembrie la gurile fluviilor din nord- vest şi în ianuarie - februarie pe coastele vestice. Fenomenele de îngheţ dispar la sfârşitul lunii februarie - începutul lunii martie.
Pojghiţa de gheaţă care se formează este instabilă. După aprecierile lui A. Banu, podul de gheaţă la litoralul românesc apare la un interval de 5 - 6 zile după ce temperatura aerului s-a menţinut sub 00 C.
Crusta de gheaţă format la litoralul românesc se poate extinde în larg sub forma unei mici banchize până la o distanţă de 1000 m în zona Sulina şi numai 100 m la Mangalia. Grosimea crustei este de 20 - 30 cm.
Durata medie a îngheţului este de 20 de zile în sectorul Sulina - Midia şi de 10 zile în sectorul Midia - Mangalia. în iernile aspre îngheţul poate dura 60 - 70 zile. Probabilitatea ca marea să îngheţe este, în medie, o dată la 3 ani în faţa Deltei Dunării, o dată la 4 ani în zona Constanţa şi o dată la 12 ani în zona Mangalia ( M. Semenescu, 1960)
În ultimele 8 decenii cele mai puternice îngheţuri s-au produs la începutul anilor 1929, 1954, 1963 etc. De pildă, în februarie 1954 crusta de gheaţă compactă se întindea în larg până la 2 - 4 km, dincolo de care, pe 12 - 17 km erau sloiuri de gheaţă în derivă.
Salinitatea. Variaţiile şi distribuţia salinităţii apelor Mării Negre prezintă o serie de particularităţi determinate de condiţiile climatice şi de bilanţul apei.
Salinitatea medie a întregii mase de apă este de 22‰ (V. Trufaş, 1969). Faţă de această valoare, care se găseşte la adâncimea de 600 m, salinitatea creşte foarte puţin spre fund unde ajunge la 22,4‰ şi scade evident spre suprafaţă, atingând valori de 17 - 18‰.
În Marea Neagră se diferenţiază două tipuri de mase de apă: la fund sunt ape levantine provenite din
Marea Mediterană (salinitate 22‰), peste care plutesc ape mai puţin sărate (15 - 19‰).
În nord-vestul bazinului marin, datorită aportului mai mare al apelor continentale, salinitatea este mai redusă: sub 18‰ în golful Odessei şi sub 15‰ în zona de vărsare a Dunării. în sudul Mării Negre datorită precipitaţiilor reduse, evaporaţiei mai ridicate şi afluxului mai scăzut de ape continentale, masele de apă au o salinitate mai ridicată, în jur de 18 - 19‰.
În zona litoralului românesc apele Dunării influenţează salinitatea mării până la o distanţă de 50 -
100 km de la ţărm spre larg, iar spre sud influenţele fluviului depăşesc latitudinea Mangaliei.
Salinitatea variază în cursul anului, cele mai ridicate valori în zona litoralului românesc înregistrându- se toamna şi iarna (17 - 18‰) când debitele Dunării sunt reduse. Valorile cele mai mici (12‰) se înregistrează în lunile aprilie şi mai, în timpul apelor mari ale fluviului. Aceste variaţii se fac însă simţite numai în stratul superior (2 - 5 m) . La adâncimi mai mari variaţiile sunt mai reduse, salinitatea medie se menţine aproape tot timpul mai mare de 17‰.
Schimbul între apele de adâncime şi cele de suprafaţă este redus deoarece primele (cele de adâncime) au o densitate mai mare. în aceste condiţii (lipsa curenţilor verticali), la adâncimea de 170 - 200 m oxigenul dispare şi odată cu acesta dispar şi vieţuitoarele. Locul oxigenului este preluat de hidrogenul sulfurat, a cărui valoare creşte cantitativ spre fund. Aceste mase de apă sunt accesibile numai bacteriilor anaerobe.
Transparenţa şi culoarea apei.
Transparenţa şi culoarea Mării Negre în zona litoralului românesc variază în limite largi, în funcţie de cantitatea de lumină şi de substanţele dizolvate.
În larg transparenţa apelor este relativ mare, 20 - 30 m. în zona litoralului românesc, datorită cantităţii mari de aluviuni în suspensie transportată de fluviu şi datorită abraziunii rocilor friabile în sectorul falezelor, transparenţa se reduce simţitor. Masele de apă ale fluviului pătrund în mare până la 10 - 15 km, provocând o transparenţă redusă, în jur de 1,5 - 10 m. Aceste ape transportate şi împrăştiate în evantai departe spre sud, determină la latitudinea Mangaliei o reducere a transparenţei, care la ţărm este de 6 m iar spre larg creşte la 16 m.
Culoarea apei este dată de absorbţia selectivă a luminii, de predominarea unei anumite substanţe în suspensie sau în soluţie, de fito- şi zooplancton. Culoarea apei acestui bazin marin variază de la albastră - verzuie la cea verzuie - albăstruie, gălbuie - verzuie, galben închis şi chiar brună - gălbuie.
În zona de vărsare a Dunării, culoarea apei de mare este puternic influenţată de aluviunile în suspensie transportate de fluviu. în faţa Deltei Dunării culoarea apei este brună - gălbuie, spre sud este galben - verzuie iar spre larg albastră - verzuie.
S-a constatat că în zona de vărsare a Dunării există legătură între direcţia vânturilor şi culoarea apei. în timpul vânturilor care bat dinspre uscat, masele de apă ale Dunării de culoare galbenă pătrund spre larg iar când vânturile bat dinspre mare apele albăstrui - verzui se localizează în apropierea ţărmului.
Regimul nivelurilor Mării Negre
Nivelul apelor Mării Negre prezintă o serie de oscilaţii care se produc la intervale de timp mai mari sau mai mici. Aceste oscilaţii sunt determinate de factorii naturali şi anume: hidrologici, meteorologici şi cosmici, ale căror efecte se suprapun în timp şi spaţiu.
Factorul hidrologic de bază care determină oscilaţii ale nivelului Mării Negre îl reprezintă aportul fluvial. Atât variaţiile sezoniere de nivel cât şi cele anuale urmăresc îndeaproape regimul debitelor râurilor tributare. Dintre toţi afluenţii Mării Negre, Dunărea are ponderea principală deoarece ea deţine 50% din aportul fluvial total şi 65% din aportul fluviilor din nord-vest.
Dintre factorii meteorologici, cea mai mare influenţă asupra nivelurilor mării o are vântul. Vântul, acţionând pe o anumită direcţie, pune în mişcare un strat superficial de apă, creează curenţi şi provoacă, implicit, scăderea sau creşterea nivelului. Acest lucru se observă, cu deosebire, în zona ţărmului.
În lungul litoralului românesc, vânturile de N, NE şi E produc creşteri de nivel, pe când cele de V şi
NV determină scăderi ale nivelului.
Modificările nivelului mării provocate de vânturi se transmit şi pe braţele fluviului, distanţa de propagare a acestora fiind în legătură cu valoarea denivelărilor şi cu debitele Dunării. După afirmaţiile lui V. Stănescu (1963) o supraînălţare apreciabilă a nivelului mării s-a produs la Sulina în intervalul 5 - 9 decembrie 1945, datorată vântului de NE a cărei viteză a crescut de la 7 la 22 m/s. Nivelul Dunării fiind scăzut, supraînălţările s-au transmis pe braţele fluviului până spre vârful Deltei. O denivelare însemnată s-a produs şi în intervalul 25 - 28 august 1958, în timpul unor vânturi de NV şi VNV cu viteze de 7 - 13 m/s. Scăderea nivelului apei transmisă pe braţul Sulina a fost de 36 cm la Sulina, 22 cm la Crişan, 19 cm la Gorgova; pe braţul Chilia scăderea a fost de 35 cm la Vâlcov şi 22 cm la Chilia Nouă (V. Stănescu, 1963).
Presiunea atmosferică este un alt factor cu repercursiuni asupra nivelului Mării Negre prin faptul că determină oscilaţii de tipul seişelor. La ţărmul românesc seişele au, în mod frecvent, perioada de 20 - 60’ şi amplitudini de 2 - 6 cm, putând ajunge uneori până la 30 - 50 cm.
Precipitaţiile care cad direct la suprafaţa mării fiind reduse, nu generează oscilaţii de nivel evidente. Oscilaţiile de nivel datorate factorilor cosmici sunt exprimate prin maree. în Marea Neagră mareele
au un caracter semidiurn, cu o perioadă de 12h 25’ şi amplitudini mici (5,5 cm la Odessa, 8 - 12 cm la litoralul românesc).
Pe lângă oscilaţiile de nivel generate de factorii hidrologici, meteorologici şi cosmici, la litoralul Mării Negre s-au pus în evidenţă şi oscilaţiile seculare. Dacă facem referire la ultimii 4000 - 5000 de ani, se constată o ridicare generală a nivelului mării, lucru dovedit de o serie de constatări de ordin arheologic, stratigrafic, hidromorfologic ş.a. Aşa de pildă, prezenţa stratului de turbă din deltă la adâncimi de 1 - 5m presupune că după un timp de echilibru relativ a urmat o fază de aluvionare a vegetaţiei acvatice prin ridicarea nivelului de bază; urmele de civilizaţie materială (morminte, ziduri etc.) ce se află cu 1 - 2 m sub nivelul mării la Istria, Mangalia etc., trebuie să fi fost construite cu cel puţin 2 m. deasupra acestui nivel. Sunt fapte care indică fie mişcări epirogenetice negative, fie mişcări eustatice pozitive, deci schimbarea raportului dintre nivelul mării şi linia ţărmului la un moment dat (A. Banu, 1961).
Pentru litoralul românesc viteza medie de creştere a nivelului mării este apreciată de A. Banu ca fiind de 0,2 cm/an; de A. Spătaru de 0,3 cm/an; de C. Bondar de 0,4 cm/an; de Gh. Mirică de 0,5 cm/an.
Valurile
Formarea şi dezvoltarea valurilor sunt rezultatul presiunii inegale de la suprafaţa apei, fapt ce determină, iniţial, mici neregularităţi care nu sunt altceva decât embrionii valurilor în devenire. în afară de presiune, asupra valurilor mai influenţează şi caracteristicile morfometrice ale Mării Negre.
Majoritatea furtunilor au loc pe Marea Neagră în sezonul rece, la vânturi de nord-est, frecvenţa maximă a acestora fiind atinsă în luna ianuarie. Furtunile care creează agitaţii puternice ale mării sunt rare în timpul verii.
În timpul furtunilor, înălţimile valurilor ating 6 - 8 m, cu perioada de 10 - 12 sec, şi lungimi de 60 m. în dreptul Deltei Dunării înălţimea valurilor este mai redusă datorită adâncimii mai mici a mării.
În funcţie de frecvenţa valurilor şi de gradul de agitaţie, Marea Neagră se împarte în două părţi; cea de nord-vest, mai agitată cu deosebire iarna şi partea de sud-est cu valuri ale căror elemente sunt mai reduse, mai ales în sezonul cald.
Factorul care determină mărimea agitaţiei mării este vântul, existând o concordanţă între intensificarea vântului şi starea mării. Agitaţia mării este mai ridicată în cazul vânturilor din larg decât a celor dinspre uscat. La Constanţa, vânturile din nord generează o agitaţie mai mare decât cele din sud în timp ce în faţa Deltei Dunării situaţia este opusă din cauza înaintării în mare a digurilor canalului Sulina (V. Trufaş, 1969).
Curenţii
Datorită vânturilor puternice de nord-est şi a jeturilor fluviale, în Marea Neagră se formează un sistem de curenţi marini, care înconjoară bazinul mării în sens invers acelor de ceasornic.
Curentul circular principal urmăreşte zonele de ţărm (fig. 55). Din dreptul Bosforului, curentul se mulează pe coastele Anatoliei cu o viteză de 5 - 30 cm/s; pe coastele caucaziene viteza depăşeşte 30 cm/s. în dreptul strâmtorii Kerci curentul îşi reduce viteza până la 5 cm/s, pentru ca în dreptul capului Sarâci să depăşească din nou 30 cm/s. Pe coastele Crimei şi pe toată lungimea ţărmului vestic viteza medie a curentului variază între 5 şi 20 cm/s.
Datorită îngustării bazinului Mării Negre între Anatolia şi peninsula Crimeea, se formează două circuite secundare (fig. 55), care au viteze ce cresc de la centru (0,1 - 0,2 cm/s) spre periferie (20 cm/s), unde se împletesc cu apele curentului exterior (curentul circular principal).
În dreptul litoralului românesc al Mării Negre sunt frecvenţi curenţii care derivă din circulaţia perilitorală generală şi care ajung în dreptul Deltei Dunării venind dinspre Crimeea. Curentul principal al Crimeii se uneşte în faţa Deltei cu Curentul Odessei care vine dinspre golful Odessa. Prin unirea lor, în zona litoralului românesc se formează Curentul de nord al Dobrogei lat de 15-25 km. şi cu o viteză medie la suprafaţă de 0,9 - 1,8 km/h. Pe măsura înaintării curentului spre sud, salinitatea şi densitatea apei cresc. Frecvenţa curentului în timpul unui an este de 38,5%.
În timpul vânturilor sudice, Curentul de nord al Dobrogei se destramă, locul lui fiind preluat de Curentul sudic,care transportă spre nord ape mai sărate. Frecvenţa acestui curent este de 23,5% într-un an.
Curenţii de fund sau de adâncime pot avea aceeaşi direcţie cu cei de suprafaţă sau pot fi de compensare, cu sens opus de deplasare. Ei au salinitatea ridicată (21 - 22‰), temperaturi de 11-160 C vara şi 8 - 150 C iarna.
Curenţii fluviatili din faţa Deltei Dunării, la debite medii ale fluviului şi în timpul perioadelor calme, pătrund în mare până la 2-6 km distanţă.
Adâncimea curenţilor eolieni este variabilă. Cei de suprafaţa antrenează masele de apă pe o grosime de 15-40 m iar cei de fund acţionează până la 100 - 150 m. adâncime.
Resursele naturale marine
În depozitele marine sunt menţionate acumulări de minerale grele, cu deosebire în sectorul ţărmului nordic (în nisipurile litorale de pe plaja emersă şi panta submarină). Pentru largul platformei continentale sunt semnalate aglomerări de concreţiuni feromanganoase şi fosforitice. Importanţa cea mai mare sub raport geologic o reprezintă depozitele de hidrocarburi, exploatate în sectorul şelfului românesc.
Dintre resursele biologice sunt de menţionat câmpurile de alge ale planctonului (alge roşii, brune), numeroase nevertebrate etc.
Resursele potenţiale care sunt puse în valoare sub aspect economic sunt transportul maritim, turismul şi balneologia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu